duminică, 17 iulie 2011

In papucii ei




                       D. este o mama.
                       D. este o mama singura.
                       D. este o mama singura cu 2 copii.
                       D. este o mama singura cu 2 copii divortata.
               D., mama singura cu 2 copii divortata poate fi doamna care sta in fata ta la alimentara, doamna care fuge dupa autobuzul de 14:15 cu 3 sacose in mana, doamna care trece pe langa tine cand traversezi strada, chiar si vecina de sub tine. Sunt sute de D. care trec pe langa noi zilnic.
              Desi D. se confrunta cu probleme majore in fiecare zi, ea ramane puternica, nu isi "pune basmaua pe cap si inceteaza sa viseze la o viata mai buna" ea lupta, putin cate putin cu realitatea si isi construieste singura aceea viata mai buna, stie ca nimeni nu i-o va oferi pe-o tava de argint niciodata.

                                                                In papucii ei,

               Dimineata, 5:45

             Ma trezesc, speriata de alarma ceasului. Am o pofta imensa de o cafea cu lapte, dar nu mi-o pot permite, nu inca. Poate saptamana viitoare... In orice caz, ma imbrac in vreo 20 de minute dupa care trag cu ochiul in camera copiilor, dorm. Fug pana in bucatarie. Deschid frigiderul, scot ultimele doua oua, untul si borcanul cu gem, dupa care iau painea si o tai in felii. Mai strang de prin bucatarie, spal vasele de aseara. S-a facut 7 fara un sfert. Merg sa ii trezesc pe cei mici. Dupa ce au fost la baie, vin amandoi la masa. In timp ce mananca, le spun sa fie cuminti la gradinita. Au terminat de mancat, ii trimit in camera si le spun sa ma astepte. Strang repede masa si ma duc la ei sa ii imbrac. S-a facut 7 si jumatate, copii sunt imbracati  si gata de plecare, imi iau geanta si geaca dupa care iesim toti trei pe usa. Am iesit din bloc, afara e frig. Mi-as fi d orit sa am cativa bani de taxi sa nu stea copii in frig, iar cum autobuzele nu circula prin zona, mergem pe jos pana la gradinita.  Am ajuns exact la 8:00. Dupa ce i-am imbratisat si le-am spus ca ii iubesc am fugit catre serviciu.

            Dupa-Amiaza, 15:30

            Am iesit de la servici, fug sa ajung la gradinita pana in 16:00. Am ajuns pe la fara 10. Ii imbrac pe copii si mergem acasa. Pe drum copii imi povestesc cum a fost azi la gradinita. Ajunsi acasa, copii s-au dus sa se joace, eu le-am facut cativa cartofi prajiti. Am sunat-o pe doamna M. vecina de la 2, sa vina pana la mine sa aiba grija de copii , sa ma pot duce sa platesc facturile si intretinerea de luna asta. A fost bucuroasa sa ma ajute. Facturile si intretinerea sunt platite. Merg si pana la piata. Cumpar cateva legume, cateva mere si un salam. Dau fuga acasa, unde o gasesce pe doamna M. adormita pe canapea, si copii in camera lor, unde se joaca. O trezesc pe doamna M., ii multumesc si o invit sa stea la cina. Nu mi-a acceptat invitatia, mi-a spus ca are treaba acasa. Dupa ce a plecat, am facut supa de legume.

          Seara, 19:23

         I-am chemat pe copii la masa, dupa care ne-am uitat impreuna la televizor pana la 21:00. Am bagat copii la culcare. M-am dus pana la bucatarie si mi-am numarat banii ramasi, nu erau multi. Dupa niste calcule , am pus cativa de-o parte iar restul au ramas in portofel. Viata e necinstita, fostul meu sot e din nou casatorit, cu cineva care are jumatate din varsta lui, are o vila pe cea mai bine famata strada din oras, si se bucura evident de un mare succes finainciar, iar eu, inca traiesc intr-un apartament, pe o strada unde iti este greu sa iesi afara  fara sa te intorci inapoi lovit, cu doi copii si intr-un hop financiar imens. Incep sa plang. Se pare ca am trezit-o pe V. Vine la mine si ma intreaba de ce plang, ii spun ca nu s-a intampllat nimic , o sarut pe frunte si o duc inapoi in pat. Am doi copii minunati, deci pana la urma viata mea e perfecta. Zambesc, maine va fi mai bine.

vineri, 15 iulie 2011

Buna! (?)

                  Ma numesc B.
     
      Viata mea nu este roz (de parca viata cuiva ar fi) si nu, nu sunt un negativist, pesimist, sunt realist. Traim in lumea asta unde e mai bine sa stii sa ignori decat sa stii sa accepti pentru a supravietui usor. Vine vremea in care iti dai seama de asta, a mea a venit.


     Zilele trecute, intr-unul din momentele mele in care stateam pe scaun si ma uitam la tavan, mi-am dat seama ca nu am pe nimeni, totul este o iluzie tampita. Prietenii mei, oricat de buni cred ca imi sunt, nu sunt, nici unul dintre ei. Chit ca ii stiu de o luna, de un an, de 3 ani, de 7 ani, toti sunt la fel: m-au lasat balta la un moment dat pentru cineva mai bun, sincer as vrea sa mint, dar e adevarat. Bineinteles, nu se aplica in cazul tuturor, sunt multe persoane care au acel cel mai bun prieten care nu ii va lasa balta niciodata, si bineinteles ca sunt invidios, si de ce nu as fi? Ma contrazic (un lucru des), am zis ca nu am pe nimeni, am gresit. Este familia, care va fi mereu aici. Banuiesc ca nu sunteti interesati de problemele mele, pe care bineinteles le dramatizez. Probabil va intrebati de ce am conceput acest blog. Vine si raspunsul: in ultimul timp am luat o pauza majora de 2 ani de la scris (compus diferite intamplari) si mi-e dor, mi-e dor sa creez o alta viata, cu alte probleme si sa uit de ale mele (intr-un oarecare fel); in concluzie m-am reapucat de scris. As mai aeva multe de spus, dar inca nu ma lasa inima...

                               Am o multime de prieteni care imi sunt mereu alaturi si viata mea e super!

                                                                                     (Te rog, fa-ti timp si citeste si adevarul)